Ce sînt copiii pentru noi?

Vă recomand un articol scris de Marius Cruceru  pe tema rolului de părinte.

Astăzi am avut binecuvîntare de copil. Este unul dintre actele duhovniceşti care se săvîrşesc în bisericile baptiste. Baptiştii nu îşi botează copiii de mici, dar îi aduc în faţa comunităţii eclesiale pentru rugăciune de binecuvîntare. Am mai scris despre acest lucru aici.

În urma acestei săptămîni, după cîteva evenimente cruciale în viaţa personală, am dat peste un articol care m-a pus pe gînduri.

Articolul porneşte de la întrebarea: Ce sînt copiii pentru noi? Vehicole spre propria satisfacţie? Nu mustim de egoism atunci cînd îi prezentăm în faţa altora ca “genialele” noastre progenituri care ştiu engleză, care cîntă, care fac una, fac alta?

“Nerealizarea” copiillor în termenii noştri oare nu este un atac la propria noastră imagine, la egoismele noastre cele de toate zilele?

 Dacă nu urmează calea pe care le-am “programat-o”, nu-i vedem ca pe obstacole în calea drumului spre respectul celorlalţi? Cîţi pastori nu-şi privesc copiii ca pe nişte obstacole în calea amvonului? Şi dacă este aşa, de ce să nu trecem peste ei? Şi trecem! Cu preţul uciderii sufletului lor.

Poate că uneori copiii noştri tocmai asta aşteaptă să vadă dacă sîntem în stare să ne oprim nu pentru programele pe care le-am făcut pentru ei, nu pentru agendele pe care le avem pentru “fericirea casei”, ci pentru ei înşişi, să-i acceptăm aşa cum sînt şi cum se luptă în calea lor către Domnul.

Nu, copiii nu ar trebui să ne fie, spune autorul articolului, nici purtători către visele noastre romantico-păşuniste ale unei familii “perfecte”, nici obstacole în calea carierismului care ne devorează sufletele cu dinţii ambiţiilor… pe copiii îi purtăm pe umeri, în cîrcă. Aşa cum i-am purtat pînă au învăţat să meargă. Şi, după ce vor fi învăţat să meargă … trebuie să le arătăm drumul.

Orice am face, noi nu putem trece peste suveranitatea lui Dumnezeu, orice am dori, nu putem avea minte mai largă decît Harul Lui.

Ce am putea totuşi face cînd copiii noştri sînt gata să se dea jos din braţele noastre?

Să ne uităm ţintă la Capetenia desăvîrşirii noatre, adică la Isus Cristos.

Busola copiilor noştri sînt chiar pupilele noastre. Vor privi în ochiii noştri şi se vor uita unde ne uităm noi? Ne uităm spre casele, maşinile, carierele, lucrurile, investiţiile noastre? Pentru lucruri şi carieră ne vor da şi ei la o parte atunci cînd le vom deveni obstacole şi cînd nu vom mai reprezenta nişte vehicole convenabile pentru reuşita lor?

Sîntem datori să îi cărăm în spate pe copii pînă vor învăţa să meargă. De aici, trebuie doar să îi invităm spre acelaşi drum, dacă vor dori să ne urmeze, spre aceeaşi ţintă…

Evrei 12:2  Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvîrşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.

Vezi tot articolul lui Barnabas Piper AICI

Evr 12:2  ἀφορῶντες εἰς τὸν τῆς πίστεως ἀρχηγὸν καὶ τελειωτὴν ᾿Ιησοῦν, ὃς ἀντὶ τῆς προκειμένης αὐτῷ χαρᾶς ὑπέμεινε σταυρὸν, αἰσχύνης καταφρονήσας, ἐν δεξιᾷ τε τοῦ θρόνου τοῦ Θεοῦ κεκάθικεν.

Ce să facem în aşteptarea copiiilor noştri?

1. Sursum corda. Verbul aphoraw este un hapax la această formă (ἀφορῶντες) în Noul Testament. Se mai poate găsi în Filipeni 2:23 la altă formă, unde Ieronim traduce cu verbul video. Verbul este foarte specializat şi descrie o cu totul altă privire spre Cristos decît cea descrisă de Ioan în 1 Ioan prin verbele concurente. Verbul aphoraw aduce cu  mijirea ochilor în încercarea de a discerne cu atenţie un obiect în depărtare. N-aţi încercat, atunci cînd privirea nu vă ajută, să pătrundeţi ceţurile şi fumul depărtării pentru a vedea clar şi cu detaliu ceea ce este neapărat de văzut, un lucru de care depinde viaţa sau moartea? Un copil în primejdie pe mare şi barca prea departe de el? Un lunetist la mare depărtare, căruia încerci să îi desluşeşti intenţia din chip? Atunci parcă şi respiraţia te deranjează ca să priveşti mai bine. Aşa ne uităm noi la Domnul. Uneori pare departe, la ceruri, ascuns de nori, fără răspuns, întunecat precum viitorul, în pulbere şi praf precum trecutul îndepărtat.  Să mijim ochii spre El, cu mare băgare de seamă şi fără a-L pierde din ochi.

2. Căpetenia şi Începătorul şi Săvîrşitorul. Termenul tradus prin Căpetenie, archegon (ἀρχηγὸν), poate avea două sensuri, precum substantivul archh, poate însemna “autoritate”, dar şi “început”. Poate înseamna conducător militar, căpetenie, prinţ, dar şi cel care începe primul lupta sau calcă primul teritoriul cucerit. Alte traduceri româneşti folosesc termenul începător, mult mai potrivit aici în contrast cu celălalt termen, tradus aici prin săvîrşitor, (τελειωτὴν). Isus Cristos este Alpha şi O Mega, începutul şi sfîrşitul şi mijlocul credinţei noastre (τῆς πίστεως). Nimeni ca El înainte (vezi lista din 11), nimeni ca El după. El a început în Sine totul, El a săvîrşit în sine tot ce ne este necesar pentru mîntuire. Noi nu putem face nimic. Contextul metaforic dezvoltat de Apostol este acela în care ne putem imagina alergînd pe un stadion în faţa mulţimii cereşti care ne priveşte. Campionul este stabilit deja.  Cursa este încheiată, premiul este luat. Noi trebuie să intrăm pe urmele Lui, Marele Preot, în spatele Lui, nu mai să nu cădem de oboseală.

Evr 12:1  Şi noi, dar, fiindcă sîntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice pedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.

…………

Evr 12:3  Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentruca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre.

Uneori există situaţii în care, privind în jur, privind la lucrăturile şi nodurile celuilalt…. ne vine să lăsăm baltă totul. Sufletele ne sînt amărîte şi obidite. În aceste momente de deznădejde şi disperare, parcă atunci cînd este şi mai rău, în Valea Umbrei morţii, cînd sufletuli se sfîşie şi un val cheamă alt vale, parcă tocmai atunci Domnul se îndură de noi să ne încurajeze tocmai cu “toiag şi nuia”. Vezi Psalmul 23. Vorba unui cinic: “Biciuirea va continua pînă cînd toţi vom zîmbi”. Ceea ce urmează în context este despre nimic altceva decît….. pedeapsă, disciplină. Ne merge rău? E semn de iubire. Sîntem intristaţi? Tocmai am nimerit pe mîna olarului. Sursum corda. Pasajul despre pedeapsă se încheie cu un îndemn la o călătorie spre care nu-i putem invita şi pe copiii noştri, dacă nu croim noi înşine cărări drepte:

Evr 12:12-14  Întăriţi-vă dar mînile obosite şi genunchii slăbănogiţi; croiţi cărări drepte cu picioarele voastre, pentruca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai de grabă să fie vindecat. Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul

Trebuie să urmărim pacea şi sfinţirea fără de care nu putem VEDEA pe Domnul, oricît ne-am miji ochii. Pacea în familii, dacă este cazul şi sfinţirea în dreptul nostru. De rest se îngrijeşte Stăpînul şi Atotţiitorul.

3. Cel care pentru bucuria care îi era aşezată înainte ( ὃς ἀντὶ τῆς προκειμένης αὐτῷ χαρᾶς)Întregul context, vezi 11:16 şi 11:26, este construit în jurul tensiunii dintre Esau, care nu a avut perspectivă şi oameni ca Moise, care pentru cele puse înainte, dincolo de cele văzute şi de atins au făcut alegeri şi au schimbat comportamente. Există o opoziţie între ACUM şi ATUNCI, AICI şi ACOLO, între cele de apucat acum şi cele puse înainte spre aşteptare, care vor fi atinse doar prin credinţă. Moise a avut ochii pironiţi spre răsplătire, mai mare decît bogăţiile Egiptului. Esau şi-a vîndut dreptul de întîi născut, şi-a ruinat tot viitorul pentru o mîncare, pentru o poftă de o clipă. Eroii din 11 sînt oameni care au ştiut să amîne, să-ţi domesticească, pînă la urmă şi în mod tragic unii dintre ei, apucăturile, instinctele, thymefierile, dispoziţiile sufleteşti de moment. Au ales să-şi anuleze deznădejdile şi să-şi suspende aşteptările. Poate că acest lucru trebuie să îl facem în privinţa copiilor noştri, mai ales cînd aceştia ating anii grei ai adolescenţei. Să înţepenim în nădejde. Să ne ancorăm în viitor. Să aşteptăm cuminţi în pustia lui Moise pentru o bucurie care ne este pusă înainte. Dincolo de cei profeţi şi eroi ai credinţei din 11 Îl avem pe Domnul ca model de răbdare şi aşteptare.

4. Aşteptarea şi răbdarea Domnului nu a fost cea a unui timp tocat în autogară, nici măcar ca cea a unui soţ aproape fibrilant în aşpteptarea de pe un hol de maternitate, nici aşteptarea puşcăriaşului care joacă table în aşteptarea eliberării, nici a cătanei care aşteaptă schimbul în gardă. A stat sub cruce şi pe cruce. Verbul ypomenw înseamnă literal a sta sub, a suporta o greutate fără să te mişti. Isus a stat sub tortură (ὑπέμεινε σταυρὸν). A privit spre răsplătire din situaţia în care este portretizat în Isaia 53. Noi priveam la nenorocirea Lui, El privea printre genele impregnate de sîngele frunţii spre un neam mare de urmaşi şi spre o sămînţă a neprihănirii. Noi ne uitam la cel urîţit de lovituri, El privea spre bucuria întoarcerii la Tatăl cu multă roadă. Noi i-am văzut ruşinea, el a dispreţuit-o (αἰσχύνης καταφρονήσας).

5. Şi a şezut de-a dreapta Tronului lui Dumnezeu. DAcă mijim ochii spre El din mijlocul necazurilor, dacă încercăm să ne ridicăm privirea atunci cînd alţii ridică pietrele, dacă scrutăm zările printre picuri de sudoare amestecată cu sînge, precum Ştefan Martirul, atunci Îl vedem şezînd la dreapta Tatălui pe tronul său de Slavă, înconjurat de o mulţime liturghisitoare, închinat şi slăvit de toate creaturile minunate ale Cerului.

În acest verset se întîlneşte Crucea cu Tronul de Slavă, ruşinea cu gloria, suferinţa cu mîngîierea răsplătirii, tortura cu bucuria, credinţa asupra nevăzutelor cu Începătorul şi Săvîrşitorul ei, pe care îl vom fi văzut prin ochii credinţei. Să mijim ochii spre Cer. Într-o zi …. ceea ce vom fi nu s-a arătat încă, dar una ştim, vom fi ca El şi cu El.

Cînd ne purtăm copiii în cîrcă să ne amintim că sîntem iubiţi de el şi copiii Lui sîntem şi noi, la fel ne poartă şi încă n-am ajuns ce trebuie să fim pentru a ne bucura de prezenţa Lui, dar cu nădejde ne rabdă şi cu nădejde privim şi noi la El.

1Io 3:2  ᾿Αγαπητοί, νῦν τέκνα Θεοῦ ἐσμεν, καὶ οὔπω ἐφανερώθη τί ἐσόμεθα. οἴδαμεν δὲ ὅτι ἐὰν φανερωθῇ, ὅμοιοι αὐτῷ ἐσόμεθα, ὅτι ὀψόμεθα αὐτὸν καθώς ἐστι.

You may also like...

1 Response

  1. Gabi says:

    Foarte frumos articolul!Superb!

Leave a Reply