Micul Avion

Povestea asta e foarte faina si e preluată de la Psiholog de familie

Povestea pe care urmeaza sa v-o spun acum am auzit-o chiar din gura lui, iar eu nu fac acum altceva decat sa “traduc” pe limba noastra. Daca va puneti intrebarea: dar tu de unde stii limba avioanelor? Ei bine, nu e nimic senzational, pur si simplu am invatat-o timp de cativa ani..

Acum, lasati deoparte toate grijile care ar putea sa va distraga atentia si ascultati ce va voi povesti. Singura dumneavoastra grija sa ramana aceea de a intelege prin ce a trecut micul avion si sa imi spuneti daca credeti ca el….. Dar sa incepem…

Avionul s-a trezit prima oara intr-un hangar mare, intunecos, rece, iar singurele zgomote care le auzea uneori erau cele de tabla – reci, stridente, aspre. Uneori se auzeau niste zgomote ciudate, forfotitoare, strigate, lovituri, fasaituri, melodii, apoi iar tacere.

Incet a inceput sa vada si mici fire de lumina, stralucitoare, care le asocia de acum cu sunetele straine si cu vizitele din ce in ce mai dese pe care le primea de la fiintele alea mici si mobile, care uneori il gadilau in mod placut peste tot.

Apoi a facut cunostinta cu parintii lui – avioanele acelea imense, grele, care uneori torceau extraordinar de frumos, faceau o pirueta si dispareau in fanta luminoasa a hangarului, insotite de chiotele celor pe care de acum ii recunostea: oamenii.

A fost extrem de incantat sa stie ca exista doua avioane mari, puternice, atotstiutoare care sa aiba grija de toate nevoile lui necunoscute. Ei ii erau mereu aproape, si cumva, fiecare lipsa pe care o resimtea era imediat rezolvata. Si asta bineinteles, pentru ca ei, parintii, stiau limba oamenilor. Cum ii era sete, sau foame, oamenii veneau si ii umpleau burtica supla cu tot felul de lichide delicioase, iar el sfaraia de placere, apoi adormea usor, cu elicea pe aripa dreapta.

Mami si tati plecau deseori, uneori cate unul, alteori amandoi odata si aceste plecari el le resimtea ca niste aventuri, pentru ca simtea in stomac o teama nedefinita – ce sa faca el singur? – si o curiozitate nestapanita de a explora singur spatiul inconjurator. Si in fiecare zi cand se trezea singur, mai facea doi trei pasi, si inca o descoperire. Asa a descoperit atelierul, instrumentele, motoarele, oamenii. Cu ei s-a imprietenit imediat, iar compania lor il facea sa uite ca mami si tati sunt departe, numai ei stiau unde.

Oamenii il mestereau, il faceau mai bun, mai puternic, il spalau, faceau glume si radeau pe langa el si uneori ii spuneu: mai este putin si vei ZBURA!

El, avionul, nu intelegea prea bine ce insemna aceasta, dar avea incredere ca va fi ceva tare frumos…daca ziceau ei, oamenii aceia harnici in salopete albastre…

Intr-una din zile, cativa oameni au venit langa el si au inceput sa il gadile cu vopsea. Nu intelegea ce i se intampla, dar dupa un timp, reusi sa vada in reflexia unui geam: ii pictasera pe el niste semne ciudate, cum vedea el oglindit “RIA LOOC”. Ciudatenii omenesti..

Zilele se scurgeau cu repeziciune, avioanele cele mari lipseau aproape necontenit, veneau doar seara, uruind obosite si adormeau imediat, fara sa il mai bage in seama prea mult.

Incepuse sa il nelinisteasca ceva, nedefinit. Sa fi fost dorul povestilor pe care le asculta de la ei inainte sa adoarma? Sa fi fost curiozitatea din ce in ce mai puternica care il imboldea sa afle unde dispar ai lui atata vreme? Sa fi fost energia interioara care crestea in el si o resimtea ca pe fluturasi in stomac? Nu-si dadea seama, dar cert este ca somnul ii deveni din ce in ce mai scurt, mai agitat, visele mai reale, se facea ca plutea pe niste norisori albastri…din ce in ce mai sus, din ce in ce mai departe…

Intr-una din zile, singur fiind, se furisa catre portile grele si uriase, le intredeschise usor si privi afara. Ramase surprins, aproape socat. Afara erau sute de avioane, de toate marimile, care se tot roteau, alergau, ba chiar se avantau in zbor, plutind EXACT asa cum visase el. Le urmari pana dispareau in inaltul azuriu al cerului, simtind EXACT transformarea nelinistii interioare in ceea ce era menirea lui: zborul.

Voi pe data sa iasa afara, la lumina, dar ceva, o forta bruta il smuci inapoi. Era prima oara cand simtea o piedica grea, un obstacol in calea dorintelor lui. Era un lant gros, legat de una din rotite, care il oprea sa mai faca un singur centimetru.

Il apuca disperarea. Un torent navalnic de emotii il cuprinsera. Cine il legase, si mai ales, de ce ? El voia sa fie liber, sa isi umple burtica cu oameni veseli si sa se pluteasca cu ei in inaltul cerului, lasand in spate dare luminoase, asa cum vazuse la avioanele de afara. El, insa, era prizoner.

Se zbatu o vreme, apoi obosi si cu tristete in suflet se reintoarse la locul lui, unde inchise ochii si plinse in tacere. Pentru prima data.

Dupa un timp, ii auzi pe ai lui, venind si discutand in soapta. Se prefacu adormit si auzi cuvintele lor. Vorbeau despre el. “Ce fericita sunt ca avionul nostru mic este mereu acasa cand ne intoarcem El nu este expus niciodata la nici un pericol. Nici nu oboseste zburand mii de kilometri. Este adevarat ca nu va vedea niciodata frumoasele orase, mari si munti pe care noi le vedem zilnic, dar pana la urma, sunt doar niste peisaje, mult mai importanta este siguranta lui, sa fie bine hranit, ingrijit, curat si odihnit. Puiul mamei…”. Tatal replica: “Draga mea, nu crezi ca ar fi bine sa iasa si el, macar putin, in lume? Macar pe pista?” Dar mama ii taie vorba: “Nu, nicidecum. Daca va vedea lumea, va vrea sa zboare, iar noi, nu vrem asta, nu? Nu vrem sa il punem in pericol!”.

Discutia se termina aici, iar avioanele mari incepura sa sforaie usor, semn ca adormisera instantaneu.

Cool air, ca de acum v-ati dat seama de numele avionul nostru, ramase total uimit. Nu ar fi crezut niciodata, dar absolut niciodata, ca vreo intentie de a parintilor lui ar fi in contradictie atat de puternica cu propriile lui dorinte, nevoi, asteptari. Plinse incet si indelung la revelatia pe care o traise si incet, in mintea lui cruda incepu sa prinda contur un vis, un plan. Realiza, asa cum un dus rece spala credintele roz ale nestiintei, ca sensul lui de a fi nu era a sta mereu in umbra parintilor si a trai planurile lor.

Stia ca este acum, perfect capabil sa isi implineasca propriile lui vise. Avea tot ce ii trebuie pentru a reusi. Avea un trup frumos, armonios, fuzelajul modern, aparatura de cea mai noua tehnologie, simtea il el puterea motoarelor abia montate, iar totul sclipea sub vopseaua proaspata si curata. Se simtea in stare. Nu conta ca este mai mic decat parintii lui, puterea si dorinta lui erau capabile sa compenseze marimea.

Se linisti in momentul in care lua decizia. Indiferent ce vor zice sau crede ai lui, el maine va zbura.

Adormi usor, iar noaptea instelata ii darui un vis frumos, cu acea unica senzatie de plutire, de libertate, de curaj, de implinire a tuturor dorintelor lui, rostite sau nerostite, cunoscute sau necunoscute.

De aici inainte, totul este usor de ghicit.

A doua zi, parintii au plecat fara grija, crezand ca il lasa pe avionul nostru dormind.

Dar numai dupa cateva minute, el isi ambala motoarele, le spuse oamenilor ca vrea sa plece, iar ei zambira, pentru ca deja il programasera in acea zi pentru primul zbor, rula catre usa larg deschisa, de data asta pentru el, isi rupse fara nici un efort lantul cu care fusese atata vreme legat, apoi iesi maiestuos la lumina. Zeci de oameni il intampinara, unii cu stegulete, altii cu mici cutiute, si se simti regele lumii.

Se uita in sus, ii vazu pe ai lui zburand la o oarecare distanta unul de altul si gandi:

Ma bucur pentru ei ca vor ajunge la destinatie, ca de atatea ori. Dar, de data asta, cu toate ca mi-e un pic de teama, si eu voi ajunge. La destinatia mea.

Acum, firesc, vin intrebarile: voi ce credeti? Micul avion a zburat? Si-a invins temerile ? Si-a atins visul ?

Sursa: Psiholog de familie

You may also like...

Leave a Reply